Să fim pietre printre stele
Printre vise şi credințe
Să fim pietre mute, triste
Triste vieți în valuri postestice
Să fim valuri roşii,
Reci
Reci iubiri nemişcătoare
Străbătânt al morți paradis
Să fim pietre printre toate
Ale vântului trosnet
Pietre pliate, ploştite
peste orizontul stacojiu
Jintuind spre ludicul nemărginit
Al moliciunii iubirii
Pietre toate tac in zori.
Spre al îmbia pe dragul
Sor.
Să încep simplu căci aşa am ales să fiu.
Nu mai e un secret. Suntem creaturi. Medicii nu mai vindecă rana, cum suntem conştienţi de natura noastră divină, oamenii nu mai apelează la ajutorul stiințific, dat fiind faptul că ne-am eliminat fărâma de minciună sau de îndoială. Fără îndoială am devenit mult mai sensibili la lumea exterioară. Astfel spus, nu ne mai încredem în vindecare. Suntem în acord cu natura, care prin timp şi prin măsurile ei drastice se vindecă rapid, frumos şi feeric.
Ce a mai ramas din noi? Dorințe pe care apar fulgerător, fără să le putem face față. Ascultăm dar ne pirdem în dimensiuni pe care nu le observăm decât prin faptul că ne vedem pe noi în celălalt. Fizic, metafizic sau spiritual.
Se spune că suntem o Sursă, toți una, întorcându-ne de unde am plecat. Învățând să ne bucurăm ca printr-un joc. Viața-un joc? Cum se poate aşa ceva? Viața e mai mult de atât, am spune depăşiţi de simplitatea cuvintelor. Viața e o artă. Viața este sublimă. Doar că, rari sunt oamenii care se bucură pe deplin. Prin faptul că scriem ne dăm seama că nu suntem altceva decât nişte scriitori falşi. Nimeni nu a scris o carte despre natură în întreaga sa măreție. Noi scriem despre noi, despre ce trăim zilnic, despre ce vedem sau observăm în alte dimensiuni. Dar nu suntem cu adevărat. Facem de toate doar să ne rămână măcar acea fărâmă de senzualitate care derivă din punctul de la final şi câteva idei care se împletesc de minune. La fel şi muzica, filmul şi convorbirile cu celelalte persoane dragi. Cam atât am rămas.
Mici creaturi căutând absolutul şi încercând prin toate modalităţile să nu-l piardă. Am uitat să învăţăm, sinceră să fiu. Uităm chiar prin dorința de a nu pierde. O iluzie. Doar timpul se joaca cu noi. Nu ne crede. Suntem prea multe la un loc. Suntem prea opaci. Dar, eram atat de maleabili în mâinile Tatălui. Ce străini suntem. Ce nemulțumiți.
Am un geam, am o bucătărie şi de afara vine un iz de brad şi de floare şi de cântec sublim de pasăre şi pasărea ştie să cânte şi cântă şi mai frumos. Un ultim apel la iubirea față de oameni. Un ultim flag peste oameni veniind din străinătăți nemărginite.
Un tril, un repaus. Inima bate. Două triluri şi simți că nu meriți. Ți-ai luat zborul înaintea ei. Să nu o deranjezi. Dar, frumoasa pasăre va cânta, deşi i-ai uitat şi numele şi nici umilință nu mai ai. Îi mulțumeşti tu, cumva. Cu inima.
Vezi că ai uitat să schimbi un “ă”… şi glume…Căci pasărea crede mai bine ca mine. Şi a mai venit o pasăre. Simfonie. Dar voi uita… şi aerul ne mângâie, atât de iubiți suntem.
On Morning 