Scrisoare de iubire

Ce inceput al carui gratie as vrea atat de mult sa iti ofer.

Mereu m-ai aparat si m-ai iubit neconditionat. Esti mereu langa mine. Cum as putea sa iti multumesc. Nu ai nevoie de cuvinte. Nu stiu cum privesti. Esti Celest. Lumina ta Calauzeste. Esti frumos si binecuvantat. Onoare simt, dar si un gol. Am varsat multe lacrimi si tu stii, mereu cu mine, Inger.

inima mea si mintea mult prea pierduta uneori, imi spune ca nu am sa te pierd niciodata. Uneori inima imi spune sa-ti ofer libertare. Pentru tine binele meu inseamna libertate. Macar un multumesc tacit. Un multumesc dintr-o bataie de inima. Slavit sa fii in veac.

bun si bland Inger.

Oamenii nu mai seamănă ca oameni

Să încep simplu căci aşa am ales să fiu.

Nu mai e un secret. Suntem creaturi. Medicii nu mai vindecă rana, cum suntem conştienţi de natura noastră divină, oamenii nu mai apelează la ajutorul stiințific, dat fiind faptul că ne-am eliminat fărâma de minciună sau de îndoială. Fără îndoială am devenit mult mai sensibili la lumea exterioară. Astfel spus, nu ne mai încredem în vindecare. Suntem în acord cu natura, care prin timp şi prin măsurile ei drastice se vindecă rapid, frumos şi feeric.

Ce a mai ramas din noi? Dorințe pe care apar fulgerător, fără să le putem face față. Ascultăm dar ne pirdem în dimensiuni pe care nu le observăm decât prin faptul că ne vedem pe noi în celălalt. Fizic, metafizic sau spiritual.

Se spune că suntem o Sursă, toți una, întorcându-ne de unde am plecat. Învățând să ne bucurăm ca printr-un joc. Viața-un joc? Cum se poate aşa ceva? Viața e mai mult de atât, am spune depăşiţi de simplitatea cuvintelor. Viața e o artă. Viața este sublimă. Doar că, rari sunt oamenii care se bucură pe deplin. Prin faptul că scriem ne dăm seama că nu suntem altceva decât nişte scriitori falşi. Nimeni nu a scris o carte despre natură în întreaga sa măreție. Noi scriem despre noi, despre ce trăim zilnic, despre ce vedem sau observăm în alte dimensiuni. Dar nu suntem cu adevărat. Facem de toate doar să ne rămână măcar acea fărâmă de senzualitate care derivă din punctul de la final şi câteva idei care se împletesc de minune. La fel şi muzica, filmul şi convorbirile cu celelalte persoane dragi. Cam atât am rămas.

Mici creaturi căutând absolutul şi încercând prin toate modalităţile să nu-l piardă. Am uitat să învăţăm, sinceră să fiu. Uităm chiar prin dorința de a nu pierde. O iluzie. Doar timpul se joaca cu noi. Nu ne crede. Suntem prea multe la un loc. Suntem prea opaci. Dar, eram atat de maleabili în mâinile Tatălui. Ce străini suntem. Ce nemulțumiți.

Am un geam, am o bucătărie şi de afara vine un iz de brad şi de floare şi de cântec sublim de pasăre şi pasărea ştie să cânte şi cântă şi mai frumos. Un ultim apel la iubirea față de oameni. Un ultim flag peste oameni veniind din străinătăți nemărginite.

Un tril, un repaus. Inima bate. Două triluri şi simți că nu meriți. Ți-ai luat zborul înaintea ei. Să nu o deranjezi. Dar, frumoasa pasăre va cânta, deşi i-ai uitat şi numele şi nici umilință nu mai ai. Îi mulțumeşti tu, cumva. Cu inima.

Vezi că ai uitat să schimbi un “ă”… şi glume…Căci pasărea crede mai bine ca mine. Şi a mai venit o pasăre. Simfonie. Dar voi uita… şi aerul ne mângâie, atât de iubiți suntem.

Ce ştiu? -mai poetic…

De ce se crede orbeşte că omul, poate intelege totul, inclusiv creația. Am crezut prea mult in Pasărea reînviată, există, îşi ia zborul. Am orbit. Am iubit. Si scriu in realitate nu prefăcându-mă că am caştigat aiurea ceva. Am crezut doar in idealuri care s-au prefacut in scrum. Nimicul este cel ce m-a ghidat. Tot nimicul mă va ghida. Trăiesc ca o majoritate. Ganduri?

Nu prea am.

Mi-au murit odată cu dragostea si speranța. Degeaba te prefaci dacă nu poți să iubeşti si tot alergi în ale altora căi. Si am distrus prin mine insămi Adevărul. Şi am distrus si vieți şi taine doar de la Dumnezeu ştiute. Renunț la viața sau la libertate ?! Aceasta este întrebarea acum. Nu sunt capabilă să accept o măsura civilă de reeducare a propriilor mele realități sau sunt o maşinărie amplasată între frumos şi urât. Înot în isolență. Şi e perfid şi deloc artistic. Ne tocmim. Ne răzgândim. Ne prefacem absurzi cand de fapt ştim că plutim peste neant iar propria libertate de adevar derivă din interior. Despre Cunoscători e vorba. Despre Gânditori, eu vorbesc. Modalități diversificate de a ne şterge pe noi din noi. Nu înteleg- cei ce vor propria lor distrugere pentru că nu mai au propriul lor interior sau ego; doar despre drepate cu return înspre şi dinspre natură. Căci dacă distrugeti, distrugeti frumos, frumosul și sublimul urâtului. Mă iert și mă uit. Lacrimile mamelor și taților, durerea și incapacitatea copiilor mă perturbă.Răbdarea e doar despre Dumnezeu și genii ..

Ne-am născut şi ce desăvârşiți suntem. Când ne privim nu ne recunoaştem pe noi…modalitate de umilință în sfera propriului nostru Univers. Mi-e trist că accept să nu ştiu. Cvintele în momentul de față sunt slabe, deşarte. Aşa mi-am întocmit durerea…ca un porumbel zbătându-se între viață şi moarte.

Prin tăcere.

Un plan nou? Un nou model de existență, în care simțurile nu îşi mi au semnificația sterilă? Da, aşa cred. Ne-am depăşit. Ne-am eradicat prin incapacitatea de a ne iubii pe noi şi a lasa loc altora.

Suntem frustrați, intrigați către cunoaştere, revoltați de propriile noaste frumuseți. Am fost orbi să ne prvim pe noi. Mai avem un ultim pas. Un ultim acordum între noi înşine şi lumea exterioară. Dependenții de creație, de Armonie. Libertatea aşternută pe tavă ca la un banchet. Nu o vrem în acțiune, ci în moarte.