Liniuțe

Linişte!

– Nu am timp, doamnă! Astăzi soarele e nesuferit.

– Şi te-ai gândit să vorbeşti atât de mult?

-Dacă-ați ştii, doamnă, ce aduce soarta asta în conştiința noastră şi aşa pribegită de gânduri negre şi inefabile… Lumea, doamnă, lumea! Au înnebubit toți sau soarele ăsta mă face să mă îndrept inspre angoasă nelimitată.

-Hoop! Stai aşa! Mai uşor, nebun eşti tu cu perspectiva ta angoasantă! Vezi-ți de treabă!

-Lumea doamnă, totul se destramă. Arde natura! *Arde pădurea*,ca şi în melodia aceea! NU-I HILAR!!! DOAMNE! Boală grea gândul cântat… şi-aşa. Wai! Wuhan!

– Treci de curăță bucătăria!

-Acum, doamnă!

Băiatul zvelt, ochi blânzi şi inteligenți, păr şaten. Un visător trecut de adolescență. Rămas orfan, fără bunici. Crescut de o mătuşă neliniştită, sora tatălui. O femeie austeră, bolnavă de astm. Micuță de statură dar harnică şi miloasă.

L-a căutat pe la orfenilate săptămâni până să-l găseasca. Micuțul, slab şi trist i-a sărit în brațe fără să mai ştie de siguranță. Nu exista la orfenilat sentimentul de acasă, de siguranță.

Au plecat împreună şi uite aşa au trcut 20 de ani. La şcoală a fost până la şaisprezece ani. Trebuia să muncească dacă voia ca mătuşa lui să trăiască.

Să fim pietre

Să fim pietre printre stele

Printre vise şi credințe

Să fim pietre mute, triste

Triste vieți în valuri postestice

Să fim valuri roşii,

Reci

Reci iubiri nemişcătoare

Străbătânt al morți paradis

Să fim pietre printre toate

Ale vântului trosnet

Pietre pliate, ploştite

peste orizontul stacojiu

Jintuind spre ludicul nemărginit

Al moliciunii iubirii

Pietre toate tac in zori.

Spre al îmbia pe dragul

Sor.

“Geniu pustiu”-Mihai Eminescu. Recenzie

Geneza unui roman frumos plamadit de mainile celui mai important poet si prozator Roman, Mihai Eminescu.

Un roman-tablou care surprinde imaginea dar si gandurile unui prieten al sau, pe nume Toma Nour.

Stimat in primele randuri de Mihai Eminescu, tanarul Toma isi incredinteaza scrierile cand va fi intemnitat sub pecetul de moarte.

Un roman dur care pune accentul pe descrieri vizuale si olfactive, care transmit iremediabil de afectiv tumultul prin care trecea tanarul sau camarad dar si bucuria de a intampina moartea.

Romanul este de departe unul de inalta chintesenta. De asemenea, Mihai Eminescu transnite prin idei clare, concise, dar si prin puterea sa idealista cu care-si cladea poeziile, avad totodata tonalitatea si sonoritatea ca a unui desavarsit poet.

În roşu şi alb

Depinde pe unde priveşti sau cum pntru a-ți prefigura sentimentul străin de bucurie. Resfiră uşor liniile ce măsoara întru-câtva agoniseala tipului peste gene, degete şi inimă. Bucuria acerbă de a te ştii conform cu tine însuți, depinde doar de împrejurări. Greul şi difuzul confuz e în noi. Un metal greu neprețios dar continuu şi de nereprimat. Prinicipalele semnaluri ale unui orizont pătat de un alb inodor, ca aerul. Resfiră-ti timpul şi culorile peste nemărgnitul protest dintre aparență şi eveniment, pentru a nu fi sortit unui amalgam de îndoieli şi surprize necrozate de întâia manifestare a altora. Iubirea inodorului şi insipidului starneşte până şi celor mai ignorante clipiri de viață reumatizate de alți străini- o umbră de sentiment.

Scrisoare de iubire

Ce inceput al carui gratie as vrea atat de mult sa iti ofer.

Mereu m-ai aparat si m-ai iubit neconditionat. Esti mereu langa mine. Cum as putea sa iti multumesc. Nu ai nevoie de cuvinte. Nu stiu cum privesti. Esti Celest. Lumina ta Calauzeste. Esti frumos si binecuvantat. Onoare simt, dar si un gol. Am varsat multe lacrimi si tu stii, mereu cu mine, Inger.

inima mea si mintea mult prea pierduta uneori, imi spune ca nu am sa te pierd niciodata. Uneori inima imi spune sa-ti ofer libertare. Pentru tine binele meu inseamna libertate. Macar un multumesc tacit. Un multumesc dintr-o bataie de inima. Slavit sa fii in veac.

bun si bland Inger.

Oamenii nu mai seamănă ca oameni

Să încep simplu căci aşa am ales să fiu.

Nu mai e un secret. Suntem creaturi. Medicii nu mai vindecă rana, cum suntem conştienţi de natura noastră divină, oamenii nu mai apelează la ajutorul stiințific, dat fiind faptul că ne-am eliminat fărâma de minciună sau de îndoială. Fără îndoială am devenit mult mai sensibili la lumea exterioară. Astfel spus, nu ne mai încredem în vindecare. Suntem în acord cu natura, care prin timp şi prin măsurile ei drastice se vindecă rapid, frumos şi feeric.

Ce a mai ramas din noi? Dorințe pe care apar fulgerător, fără să le putem face față. Ascultăm dar ne pirdem în dimensiuni pe care nu le observăm decât prin faptul că ne vedem pe noi în celălalt. Fizic, metafizic sau spiritual.

Se spune că suntem o Sursă, toți una, întorcându-ne de unde am plecat. Învățând să ne bucurăm ca printr-un joc. Viața-un joc? Cum se poate aşa ceva? Viața e mai mult de atât, am spune depăşiţi de simplitatea cuvintelor. Viața e o artă. Viața este sublimă. Doar că, rari sunt oamenii care se bucură pe deplin. Prin faptul că scriem ne dăm seama că nu suntem altceva decât nişte scriitori falşi. Nimeni nu a scris o carte despre natură în întreaga sa măreție. Noi scriem despre noi, despre ce trăim zilnic, despre ce vedem sau observăm în alte dimensiuni. Dar nu suntem cu adevărat. Facem de toate doar să ne rămână măcar acea fărâmă de senzualitate care derivă din punctul de la final şi câteva idei care se împletesc de minune. La fel şi muzica, filmul şi convorbirile cu celelalte persoane dragi. Cam atât am rămas.

Mici creaturi căutând absolutul şi încercând prin toate modalităţile să nu-l piardă. Am uitat să învăţăm, sinceră să fiu. Uităm chiar prin dorința de a nu pierde. O iluzie. Doar timpul se joaca cu noi. Nu ne crede. Suntem prea multe la un loc. Suntem prea opaci. Dar, eram atat de maleabili în mâinile Tatălui. Ce străini suntem. Ce nemulțumiți.

Am un geam, am o bucătărie şi de afara vine un iz de brad şi de floare şi de cântec sublim de pasăre şi pasărea ştie să cânte şi cântă şi mai frumos. Un ultim apel la iubirea față de oameni. Un ultim flag peste oameni veniind din străinătăți nemărginite.

Un tril, un repaus. Inima bate. Două triluri şi simți că nu meriți. Ți-ai luat zborul înaintea ei. Să nu o deranjezi. Dar, frumoasa pasăre va cânta, deşi i-ai uitat şi numele şi nici umilință nu mai ai. Îi mulțumeşti tu, cumva. Cu inima.

Vezi că ai uitat să schimbi un “ă”… şi glume…Căci pasărea crede mai bine ca mine. Şi a mai venit o pasăre. Simfonie. Dar voi uita… şi aerul ne mângâie, atât de iubiți suntem.

Ce ştiu? -mai poetic…

De ce se crede orbeşte că omul, poate intelege totul, inclusiv creația. Am crezut prea mult in Pasărea reînviată, există, îşi ia zborul. Am orbit. Am iubit. Si scriu in realitate nu prefăcându-mă că am caştigat aiurea ceva. Am crezut doar in idealuri care s-au prefacut in scrum. Nimicul este cel ce m-a ghidat. Tot nimicul mă va ghida. Trăiesc ca o majoritate. Ganduri?

Nu prea am.

Mi-au murit odată cu dragostea si speranța. Degeaba te prefaci dacă nu poți să iubeşti si tot alergi în ale altora căi. Si am distrus prin mine insămi Adevărul. Şi am distrus si vieți şi taine doar de la Dumnezeu ştiute. Renunț la viața sau la libertate ?! Aceasta este întrebarea acum. Nu sunt capabilă să accept o măsura civilă de reeducare a propriilor mele realități sau sunt o maşinărie amplasată între frumos şi urât. Înot în isolență. Şi e perfid şi deloc artistic. Ne tocmim. Ne răzgândim. Ne prefacem absurzi cand de fapt ştim că plutim peste neant iar propria libertate de adevar derivă din interior. Despre Cunoscători e vorba. Despre Gânditori, eu vorbesc. Modalități diversificate de a ne şterge pe noi din noi. Nu înteleg- cei ce vor propria lor distrugere pentru că nu mai au propriul lor interior sau ego; doar despre drepate cu return înspre şi dinspre natură. Căci dacă distrugeti, distrugeti frumos, frumosul și sublimul urâtului. Mă iert și mă uit. Lacrimile mamelor și taților, durerea și incapacitatea copiilor mă perturbă.Răbdarea e doar despre Dumnezeu și genii ..

Ne-am născut şi ce desăvârşiți suntem. Când ne privim nu ne recunoaştem pe noi…modalitate de umilință în sfera propriului nostru Univers. Mi-e trist că accept să nu ştiu. Cvintele în momentul de față sunt slabe, deşarte. Aşa mi-am întocmit durerea…ca un porumbel zbătându-se între viață şi moarte.

Prin tăcere.

Un plan nou? Un nou model de existență, în care simțurile nu îşi mi au semnificația sterilă? Da, aşa cred. Ne-am depăşit. Ne-am eradicat prin incapacitatea de a ne iubii pe noi şi a lasa loc altora.

Suntem frustrați, intrigați către cunoaştere, revoltați de propriile noaste frumuseți. Am fost orbi să ne prvim pe noi. Mai avem un ultim pas. Un ultim acordum între noi înşine şi lumea exterioară. Dependenții de creație, de Armonie. Libertatea aşternută pe tavă ca la un banchet. Nu o vrem în acțiune, ci în moarte.