Am curaj 

Am un ceas care face tic-tac în fiecare noapte. Singurul care îmi aminteşte că n-am murit, încă. Am aripi şi cu ele zbor departe de oameni. Am ochi ca sa-i pot închide atunci când zgomotul lumii e prea mare. Am inima zdrobită şi buze care zâmbesc, uneori, frumos. Urechile mele tac iar sângele meu se revoltă în paşi ce zguduie pământul.

O stea care moare

Nimic nu trăieşte în mine cu adevărat fără să devină cea mai cruntă durere. Fără să mă simt vinovată, simt că nu trăiesc. Sunt de atât timp fericită în tristețea mea încât am uitat să mai identific lucrurile care mă fac fericită cu adevărat. Clipele desăvârşite de fericire au devenit astfel cauza principală a vinovăției şi frustrării mele. Cum să mai trăiesc aşa, oare? Când pot să-mi găsesc pacea, echilibrul şi starea de bine, despre care toți vorbesc că sunt esențiale, că unii le dețin cu atât de multă artă? Unde mai găsesc înțelegere fără ca ceilalți să mă judece sau unde mai găsesc înțelgere fără scopuri ascunse? În ce fel de lume trăim, oare? Ce vor oamenii de la oameni şi de la ei înşişi? Ce vreau eu de la mine? Fericire? Constat că nu mă face fericită ce-mi spune intuiția că m-ar face fericită. Constat că nu ştiu încotro se va îndrepta viața mea şi asta mă ingrozeşte. Sunt speriată. Sunt lucidă şi naivă. Şi vreau răspunsuri. Şi vreau alinare. 

Şi totuşi nu vreau nimic din partea voastră. 

Am învățat să pretind atât de multe lucruri încât nu ştiu unde se află adevărul din mine. Simt doar durere. Durere cruntă, ce mă spintecă. Si e bine. Mă face să cred că îi iubesc pe oameni si nu sunt un om rău, aşa cum niciodată n-am vrut să fiu. Dar, de ce mă judec. Noi nu suntem buni sau răi, îmi spun mereu. Acționăm după anumite principii, nevoi, credințe. De ce mă judec tocmai eu când, aştept de la alții să nu fiu judecată?  De ce îmi fac atât de mult rău? 

Pentru că nu pot altfel… 

Mă simt incomod în lumea asta. Mă simt stânjenită şi singură. Nu aştept să fiu iubită, nu aştept să fiu hulită. Vreau doar să fiu ignorată. Mă fac greu ignorată fară ca totuşi să stârnesc în oameni, mila.

Nu înțeleg unde mă îndrept… mă simt precum o stâncă în mijlocul oceanului într-o furtună eternă.

   

Dimineței acesteia i-am spus iubire

Când m-am trezit astăzi, am crezut că am adormit. Era prea noapte că să-mi scotocesc prin minte să realizez că de fapt e o nouă zi. Un nou cer. Da, cerul arăta diferit astăzi, diferit de ce am văzut vreodată. O contopire intre noapte, nori negri-verzui şi răsăritul sângeriu, care aprofunda starea de nelinişte sau de speranță sau amândouă. Cerul coexista în grandoarea unor paradoxuri depline. Se prea poate să nu fi auzit niciun pescăruş. Nu ştiu dacă am simțit vreun zgomot, cert este că m-a fascinat vântul şi formele copacilor unduiți într-o grimasă periculoasă. Am ştiut, atunci că există un duh pentru orice ieşea din spectrul banalului. Problema constă în faptul că aş vrea să aprofundez misterul, elucidând nu numai ridicolul ci şi viața în sine. M-am întrebat în dimineața aceasta care îi era scopul conglomerării acesteia de paradoxuri naturale şi n-am găsit un răspuns mai plauzibil decât acela ca; oamenii să se iubească mai mult, poate din frică, poate din dorință sau poate din tainice credințe.

(Foto: red morning sky) 

Inimă în foc

Ce suflet trist şi ce minte visătoare. Mă pierd în tine, am nevoie de aerul tău. Simt cum credința îmi piere intr-o desăvârşită, iminentă, prăbuşire a voinței. Oh, Doamne!

Lacrimi imi taie obrazul, mi-l despică. Mâinile mele par de ceară. Mă dor. Simt cum moartea îmi încleştează trupul, nimeni nu mă poate salva…

nu pot să sper că o vei face tu… străini, uniți intr-o iubire ireală, risipită printre nori, nisip şi vânt.

durerea, da, durerea este prețul, pe care îl plătim pentru iubire.

Iar eu? iubesc durerea asta. E un preț pe care îl pot plăti în comparație cu iubirea pe care sufletul tău m-a făcut să o trăiesc.

Cel mai mare privilegiu al unui iubit e acela de a nu fi iubit cum vrea ci, cum merită.

Lasă-mă să te iubesc…

Lasă-mă să te iubesc aşa cum nimeni nu a făcut-o. Lasă-mă să te ador din priviri. Să te privesc şi să mă pierd în sufletul tău. Să te privesc până când am să uit de lume… de clipă, de hidoasa-mi ființă. Lasă-mă să fiu a ta… să fiu cum nu am fost niciodată… 

Să fiu liberă… Lasă-mă în brațele tale şi nu te întreba de ce te-am ales… pentru că atunci când îmi voi ridica privirea, vei conştientiza, tacit, că tu eşti casa mea. Lasă-mă să-mi duc durerea cu mine şi nu mă judeca dacă am să aleg să te iubesc mai mult decât mă voi iubi pe mine, vreodată. Eşti apusul meu în mare, eşti nisipul meu îmbrăcat în fericire, eşti libertatea mea. 

Nu mă uita, te rog.

Ridicol

Cred că am înnebunit. Cred că am nevoie de iubire acum mai mult ca oricând. Simt că nu mai exist. Mi-au retezat inima đin străfundul ființei mele. Nu fac decât să-mi deplâng fericirea care n-a existat niciodată,  în mine cu adevărat şi nu ştiu, dacă pe asflat mai pot să calc în deşertăciune. Cu umerii căzuți, cu capul plecat, lacrimi pe minus şi vântul ce scutură din mine golul, absurdul şi toată singurătatea.

Se pare că mi-am găsit un iubit mai stabil. Se pare că el mă înțelege cel mai bine. Absurd sau neant sau cum vrei să-i spui. O nălucă lipsită de prejudecăți mă îmbrățişează mai bine decât o va face orice bărbat. Cred că are ochii mai frumoşi ca ai tăi. Mă privesc cu tandrețe deşi nu îl înțeleg de ce stăruie. Ce vrea de la mine. Ce caută în trupul şi mintea mea. 

M-am plictisit de scris, să tot explic de ce sunt aici sau ce vreau. Pare că letargia asta nu-mi dă pace. Pare că rănesc mai mult decât mi-e scris.

Expresia plictiselii

Am simțurile amorțite, amputate de o febră de atenție sporadic învăluită în mister. 

El vrea să asculte, să înțeleagă acest comportament aspru în decadențe de pian, dar mie, mie mi s-au cristalizat pleoapele. Degetele mi-au amorțit într-o iarnă grea, deşertică.
Pândesc cum el îşi plimbă un trup care se vrea impunător, mişcă aerul ca un uliu în repaus etern, dar totuşi nu îl văd. 

Am ochii amputați, poate că au adormit, poate că i-am pierdut căutându-mi visele.

Am simțurile ascuțite şi totuşi nu le am. Nu simt cum trece, sonorizând ca un tren în serpentină, timpul ăsta suav de ridicol. 

Se pare că mă tem de fericirea ce-mi stă la usă, batând ca o nebună şi reflectând asupra pierderii unei novice.

Trebuie să repar ce am stricat. Trebuie să alin durerea ce am lasat-o în urmă. 

Stric mult. Cel mai mare lucru stricat de mine a fost că n-a fost să fie.

Cred că am început din nou să scriu pentru că mi-au murit simțurile şi senzațiile lor aparent tranzitorii. 

Am stricat robinetul de la bucătărie. Cred că miroase a vanilie. El încă mă aşteaptă să-i dau vreo veste despre iubire.

 Mă tem prea mult de mine că să îți scriu că soarele are acelaşi gust ca tine. Că iarba pe care o sfărâm sub talpa mea are acelaşi farmec ca atingerea ta pe coapsa mea sau a altei domnişoare descotoristită de inhibiții sau că sărutul tău ar putea trezi ce-a mai rămas din mine. N-am să-ți spun asemenea lucruri. 

Prefer să te privesc în tăcere. Prefer să tac în priviri deşarte cu iz de primăvară amorțită.

Regret că n-am regrete atât de multe încât să n-am nimic de pierdut.

 te aştept peste un veac sau două, când iubirea va fi mecanismul de apărare al oamenilor.